S-a născut la 15 februarie 1837, în București. După 2 ani de școală militară, în 1863 primește gradul de sublocotenent, iar la 30 august este numit ofițer în Regimentul 7 Infanterie. La 10 mai 1866 a fost înălțat în gradul de locotenent, iar doi ani mai târziu (1868) era numit comandant de companie, iar la 10 martie 1871 avansat căpitan. S-a căsătorit în anul 1869. În timp ce lupta în războiul de Independență a României, în campaniile din 1877-1878, a fost rănit la Grivița în ziua de 13 septembrie 1877.

Rănile îi vor afecta cariera militară. A fost decorat cu ordine și medalii românești, între care Medalia „Virtutea Militară „pentru curajul și serviciul făcut în luptele succedate din zilele de 27, 30, 31 august și în septembrie 1877 în Bulgaria”, iar în anul 1884 cu „Semnul onorific de aur pentru serviciul militar de 25 de ani”. La 20 octombrie 1884, la vârsta de numai 47 de ani, demisionează din armată și se retrage în București. Un an mai târziu, la 1 iulie 1885 este trecut „în poziție de reformă pentru infirmități incurabile dobândite în timpul războiului din 1877-1878”, cu toate drepturile cuvenite. La 10 mai 1912 este avansat maior în retragere. A trecut la Orientul Etern în anul 1918 și a fost înmprmântat în cimitirul Bellu-civil.

Constantin Moroiu este fondatorul și primul Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România. Fratele său, George Moroiu, a fost mason, iar fiicele sale, Maria și Elena Moroiu, au fost inițiate în Loja de Adopție Steaua Sudului din Mangalia (1883). Moroiu a fost inițiat în Loja Înțelepții din Heliopolis, la 9/21 iunie 1874 și a primit gradul de Maestru la 12/24 iunie 1875. Reactivează Loja Steaua Dunării și, la 28 septembrie 1878, se adresează Marelui Orient Lusitan, care îi eliberează Patenta nr. 125, din 15 ianuarie 1879 (Estrela del Danubio). Deține mandatul de Maestru Venerabil al acestei Loje în perioada 1878-1880. În 1879 s-a adresat Marelui Orient al României, pentru a trece Loja sub Obediența acestuia, dar este refuzat. Reia legăturile cu Loja Înțelepții din Heliopolis, în care este ales demnitar și Garant de amiciție. La 27 martie 1880 este acuzat că a „ocupat” fără drept numele Lojei Steaua Dunării, fondată la 1856. În luna mai 1880, Loja Înțelepții din Heliopolis îi comunică excluderea, dar în aceeași lună Moroiu obține gradul 31 și este ales Mare Sapient al Capitulului Steaua Dunării.

La 8 septembrie 1880, constituie Marea Lojă Națională din România, cu aportul Fraților din Lojile Steaua Dunării, Ilfovul și Capitulul Steaua Dunării. Până în 1911 este Mare Maestru și Suveran Mare Comandor. În 1881 a fondat Supremul Consiliu de Rit Antic Primitiv de Memphis și Supremul Consiliu pentru România, iar la 22 noiembrie 1882, Marele Capitol Royal Arch. Se află și pe Tabela de Onoare a Ordinului Martinist (1899). Stabilește legături cu Supremele Consilii din Europa, este Garant de amiciție pentru multe Mari Loji și Supreme Consilii, Mare Maestru de Onoare al Supremului Mare Consiliu din mai multe țări din Europa și America. În 1884 înființează la Bruxelles Loja Fiii României. În 1904 participă la Congresul Masonic din Bruxelles, unde susține problema românilor din Macedonia. În 1911 împarte în două secțiuni Marea Lojă, rămânând „Suveran Pontif”. În perioada Primului Război Mondial, ia măsuri de sprijinire a familiile celor de pe front și a văduvelor de război.

Publicist, om politic, diplomat. Urmează sudii superioare în Franța și devine doctor în drept al Universității din Iași. Adept al intrării României în Primul Război Mondial alături de Antantă. Secretar al Consiliului Național pentru Uniunea Românilor de la Paris (1918), director politic al ziarului La Roumanie. A fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler (Franța) și Comandor al Ordinului Sf. Stanislas (Rusia).

Deputat în Parlamentul României (1927-1928, 1931-1932), subsecretar de stat pentru presă și informații, în cadrul Președinției Consiliului de Miniștri (1931) și a Ministerului de Externe (1931-1932), trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Spania (1938-1939) și Portugalia (1939-1940). Devotat regelui Carol al II-lea, în 1940 alege calea exilului și se stabilește în Portugalia. În 1948, guvernul comunist îi retrage cetățenia română.

Locul inițierii sale în masonerie este încă supus dezbaterilor istorice. A fost ridicat la gradul 33 în 1921, de către trimisul Supremului Consiliu al Franței, Jean Pélissier, odată cu recunoașterea și regularizarea Francmasoneriei Române de către Marele Orient al Franței. În 1922, alături de Mihail Noradunghian, „redeșteaptă” Francmasoneria cu acceptul Regelui Ferdinand, condiția pusă de rege fiind ca masoneria română să fie de Rit scoțian. Maestru Venerabil al Lojei România Unită în 1922 și al Lojei Patria (1923, 1925). Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de 33° din România (1922-1937, 1944-1948) și Mare Maestru al Mari Loji Naționale din România (1928-1929). În 1923 obține recunoașterea Supremului Consiliu de 33° din România de către Supremul Consiliu Mamă al Lumii, apoi cu sprijinul prințului George Valentin Bibescu, pe cea a Marii Loji Unite a Angliei. 

În 1937, face parte din delegația Ma-soneriei Naționale Române de Rit Scoțian Antic și Acceptat la ședința solemnă de la Palatul Patriarhiei, unde s-a confirmat autodizolvarea Francmasoneriei din România, după discuția pe care a avut-o cu regele Carol al II-lea. A încercat să revină în țară în 1944, pentru a reactiva masoneria. A fost Maestru Venerabil al Lojei România Unită (La Roumanie Unie) din Paris, în Obediența Marii Loji a Franței, sub numărul 717. În anul 1945 se afla pe lista cu numele francmasonilor întocmită de Siguranța statului (nr. 924): „Pangal, M.L.N.R., Prea Puternic Suveran”. A trecut la Orientul Etern în 1950.

Istoric, scriitor, patriot revoluționar. Urmează cursurile Colegiului Sf. Sava din București, avându-i ca profesori pe Florian Aaron şi Ion Heliade Rădulescu. Aici l-a cunoscut pe Ion Ghica, de care îl va lega o frumoasă prietenie.

Nu a putut studia în străinătate, datorită situaţiei materiale precare. În 1838 devine iuncher în tânăra armată română. Sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica, în octombrie 1840 este arestat alături de Dumitru Filipescu, Eftimie Murgu și Cezar Bolliac, toți francmasoni. Considerat minor (pe certificatul său de naştere era trecut anul 1821), a fost condamnat la 3 ani de închisoare. 

A fost și eliberat în 1842. Fondator al societății secrete, paramasonice Frăția (1843), împreună cu Ion Ghica și Christian Tell. Joacă un rol foarte important în revoluția de la 1848 în Țara Românească și face parte din Guvernul provizoriu. După revoluție pleacă în exil și se numără între puținii revoluționari cărora li se refuză definitiv reîntoarcerea în țară. Bolnav de ftizie, rămâne o perioadă la Paris, apoi se stabilește la Palermo, cu speranța vindecării (1852). Opera sa istorică este impresionantă. Ultima lucrare, „Românii supt Mihai Voevod Viteazul”, va fi publicată postum, de către Alexandru Odobescu.

Ca francmason, Nicolae Bălcescu este menționat ca „Venerabil – București – 1847”, de către I.T. Ulic în Istoria Francmasoneriei pe care a scris-o în 1932, precum și în articolele publicate în revista Paza (1930). În alte surse este identificat ca „probabil” Venerabil al Lojei Dreptate-Frăție. Este menționat ca fiind inițiat în Loja Athenée des étrangers din Paris, fără alte precizări în revista The Masonic Philatelist (1988, New York) și de către Gderard Serbanesco. A trecut la Orientul Etern în ziua de 29 noiembrie 1852 la Palermo, trupul fiindu-i depus într-o groapă comună din Cimitirul Capucinilor.

Numele său complet este Carlo Antonio Francesco d’Avila. Medic și farmacist născut în Italia și naturalizat român. Studiază medicina la Paris. În 13 martie 1853, la cererea domnului Barbu Știrbei vine în Bucureşti pentru organizarea serviciului medical românesc, primind și gradul de maior și va rămâne aici până la sfârșitul vieții. Dobândește cetățenia română la 31 mai 1868.

În 1855 înfiinţează o Școală de felceri, o Şcoală Secundară de Chirurgie, pe care o transformă în 1557, cu ajutorul lui N. Kretzulescu, în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie (în 1869 va deveni Facultatea de Medicină).

Este fondator al Grădinii Botanice din Bucureşti. Cu farmacistul Hepites, organizează învățământul veterinar şi farmaceutic, apoi înfiinţează mai multe societăţi, între care „Societatea Medicală” (1857), „Societatea de Cruce Roşie” (1876) și o serie de reviste de specialitate.

Iniţiază sistemul consultaţiilor gratuite în spitale pentru oamenii săraci, instituţionalizarea persoanelor cu handicap, constituirea serviciului ambulanţelor şi a trenurilor militare. În 1860, este avansat general și numit medic şef al armatei române. Participă activ în Războiul de Independență din 1877-1878. Ales, postmortem, membru al Academiei Române (2003).

În anul 1872, deținea funcția de Al Doilea Supraveghetor în Loja Egalitatea din București. A fost membru în Loja Înțelepții din Heliopolis, Orientul București, din 5 mai 1874. Va fi ales Maestru Venerabil la 5 iunie. Reprezentat al Francmasoneriei române la Conventul Marelui Orient al Franței din 14 septembrie 1874, primul francmason român reprezentant la Paris. La înființarea Marelui Orient Român, în 7 mai 1879, dr. Carol Davilla a fost ales Mare Prim Supraveghetor și Mare Maestru Adjunct. A trecut la Orientul Etern în 1884.

Critic literar și traducător, om politic, prim-ministru al României, membru marcant al Partidului Conservator. A fost trimis din copilărie la Berlin (1850), unde învață la „Französische Gymnasium”. În anul 1858, susține bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, Universitatea din Bonn.

Revine la Iași și, în primăvara anului 1864, contribuie la fondarea Societății „Junimea”. Secretar intim al Locotenenței domnești la 11 februarie 1866, după abdicarea lui Al. I. Cuza, este numit ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (1867).

Ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, a îndeplinit funcții politice în cadrul guvernelor ce s-au succedat la conducerea țării în timpul lui Carol I: ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice, ministru al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministru al Finanțelor. Este de două ori președinte al Consiliului de Miniștri, agent diplomatic la Viena, Berlin și Roma, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Viena.

În Consiliile de Coroană din 1914 și 1916, a fost, alături de regele Carol I, susținător al intrării României în război alături de Puterile Centrale.

A fost inițiat în Francmasonerie la 21 octombrie 1867, în Loja Steaua României (Etoile de Roumanie) din Iași, iar la 19 noiembrie, același an, în gradul de Calfă. În 1868 este transferat pentru fondarea unei alte Loje. A trecut la Orientul Etern la 19 iunie 1919, fiind înmormântat într-un sarcofag de marmură, în mausoleul familiei din parcul conacului Țibănești.

Jurist şi absolvent de ştiinţe politice, avocat și universitar, om politic și diplomat, ziarist. A urmat cursurile Facultății de Drept şi Şcoala de Stiinţe Politice la Paris. Consilier tehnic al Delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1921), Şef de Cabinet al prim-ministrului Alexandru Vaida Voevod între 1919 și 1920 și Secretar al Delegaţiei române la Conferinţa Păcii de la Londra.

În 1920, a fost comisarul guvernului în S.U.A. şi Canada, însărcinat cu organizarea serviciilor consulare şi pentru a studia coloniile româneşti din acele țări. Membru al Partidului Național Ţărănesc, colaboratorul apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost ministrul Instrucţiunii Publice și ministrul Industriei şi Comerţului. Delegat la Liga Naţiunilor din Geneva și ministru plenipotenţiar pe lângă Vatican (1933-1937). Deputat în mai multe legislaturi.

Arestat în anul 1949 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, prin sentinţa nr. 1067/50 a Tribunalului Militar Bucureşti, pentru „crimă de înaltă trădare”. A trecut prin arestul M.A.I., prin spitalul-închisoare Văcăreşti şi penitenciarele Jilava, Aiud, Piteşti şi Gherla. A decedat la 7 noiembrie 1957 în penitenciarul Râmnicu Sărat, din cauza unui așa-zis „colaps cardio-vascular”. Pe baza informațiilor furnizate de C.N.S.A.S., au fost identificate documente care probează că a decedat la Râmnicu Sărat, în timpul mandatului lui Al. Vișinescu. Fiul său Ioan, arestat în 1958 şi condamnat la moarte pentru „acte de teroare”, a fost executat în penitenciarul Jilava, la 5 decembrie 1958.

A fost inițiat în gradul de Ucenic la Paris, în Loja Ernest Renan la 18 noiembrie 1921, recomandat de Caius Brediceanu și Traian Vuia. Nu a obținut gradele de Companion și Maestru. A fost radiat la 17 decembrie 1925, pentru neplata metalelor. În același an, 1925, se află pe lista membrilor („Fruntași”) al Marelui Orient al României: „I. Lugoșianu (Român)”. Este menționat în Lista cu numele francmasonilor și într-un dosar al Siguranței din 1945, ca membru al Marelui Orient al Franței. Conform Fișei matricole penale, a trecut la Orientul Etern la 7 
noiembrie 1957, în penitenciarul Râmnicu Sărat.

Om politic, ministru și prim-ministru, ziarist și istoric. Studiază la Iași, Luneville și Berlin. Profesor la Academia Mihăileană din Iași, la 1843. Editează o serie de reviste, între care „Arhiva românească” și „Dacia literară”.

Membru al Societății Literare din București (1844). În timpul călătoriei la Viena ca reprezentant secret al opoziției politice din Moldova, pentru a încerca să discute despre detronarea lui Sturdza, i-a fost suspendat pașaportul.

Întemnițat pentru scurt timp, revine în țară și, în februarie 1844, se întâlnește la București cu Ion Ghica, Bălcescu și C.A. Rosetti, membrii ai organizației secrete Frăția. Aderă la Societatea Studenților Români din Paris (1845).

A ocupat funcția de director al Teatrului Național din Iași, publicând multe lucrări împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica. Participă la revoluția de la 1848 din Moldova, după care se refugiază la Cernăuți, devenind membru și principalul ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Elaborează „Dorințele partidei naționale din Moldova”.

Membru în Comitetul Central al Unirii din Iași, este ales în Divanul ad-hoc și, la 1858, în Adunarea Electivă a Moldovei. Membru în Comisia Centrală de la Focșani, prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza implementează reforme modernizatoare. Ministru de Externe și de Interne, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Paris, proclamă Independența de stat, la 9 mai 1877. Membru titular (1868), vicepreședinte (1886-1887) și președinte (1887-1890) al Academiei Române.

Ca francmason este menționat „Venerabil” al unei Loje din București în anul 1844, probabil în perioada în care desfășura o intensă activitate politică în București și se întâlnise cu membrii societății Frăția. A trecut la Orientul Etern în 1891, la Paris.

Inginer, constructor de avioane, inventator și avocat, promotor al Unirii din 1918. În 1892 pleacă la Budapesta și urmeză timp de un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Obţine titlul de doctor în drept cu teza „Militarism şi industrialism, regimul de status şi contractus” (Magna cum laudae, 1901).

Continuă să studieze zborul uman și începe construirea primul aparat de zbor. Lipsurile financiare îl împiedică să-și termine proiectul și decide să plece la Paris (1902). Vuia înscrie brevetul de invenție „aeroplanul-automobil”, iar aparatul va fi gata în 1905. Pe 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, „Vuia I” a efectuat primul zbor, pe o distanță de 12 metri.

Din iniţiativa lui Vuia, la 30 aprilie 1918 a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, care milita pentru unirea cu România, dar va fi foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit Unirea. Membru în Comisia de experți români la Conferința de Pace de la Paris, în 1919-1920.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a făcut parte din mişcarea de rezistenţă franceză, fiind şi preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”. Membru de onoare al Academiei Române, la 27 mai 1946, titlu ce i-a fost retras, dar a fost reabilitat post-mortem. În 1946, Vuia a făcut un accident vascular cerebral, cu hemipareză stângă. Pentru că era sărac, Petre Ciolan, francmason tot în Loja Ernest Renan din Paris, l-a îngrijit la el acasă.

A fost inițiat în Loja Ernest Renan din Paris la 4 august 1919. La 20 septembrie, același an, a participat ca invitat special la ședința de încheiere a Conventului anual al Marelui Orient al Franței. La 23 ianuarie 1920, primește gradele de Companion și Maestru, tot în Loja Ernest Renan, apoi gradul 18 în Capitulul l’Effort. Este membru fondator al Lojei Eole, din Paris. Radiat din Loja Ernest Renan la 17 decembrie 1931, în 1937 este amintit ca membru al unei Loje din Orientul Arad. A trecut la Orientul Etern în 1950, într-o casă de bătrâni din București, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.

Medic, publicist, om politic, lider marcant al Partidului Național Român din Transilvania și al Partidului Național Țărănesc, pentru a cărui fondare a militat. În 1899, după terminarea studiilor medicale şi obţinerea doctoratului, a lucrat ca medic balneolog la Karlsbad (Karlovy-Vary), practicând și medicina generală.

În viața politică a debutat ca ferm susținător al drepturilor naționale ale românilor transilvăneni. La 1 Decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și a primit sarcina de a alcătui lista membrilor Marelui Sfat. A făcut parte din delegația care, alături de Vasile Goldiș, episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea, au adus Rezoluția Unirii regelui Ferdinand I pentru a fi ratificată. A ocupat timp de trei mandate funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și a condus succesiv Ministerele de Interne și de Externe ale României, Ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, Ministru al Industriei și Comerțului, Ministru secretar de stat.

În 1940, după semnarea Dictatului de la Viena, s-a refugiat la Sibiu. La 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat. Eliberat după câteva luni, a fost ţinut sub supraveghere, cu domiciliu forțat în casa din Sibiu. A trecut la Orientul Etern în anul 1950, fiind înmormântat în secret în subsolul unei capele catolice din Sibiu. La 8 octombrie 1991, Alexandru Vaida Voe-vod a fost reînhumat în micul cimitir al Bisericii dintre Brazi.

A fost inițiat la Paris, în Loja Ernest Renan, la 4 august 1919 și a primit gradele de Companion și Maestru la 23 ianuarie 1920. La 20 septembrie, același an, a participat ca invitat special la ședința de încheiere a Conventului anual al Marelui Orient al Franței. În Anuarul Francmasoneriei din 1923 de la Berna, este menționat ca Mare Orator adjunct al Marii Loji conduse de Ioan Pangal, iar în 21 iunie 1923, este proclamat Membru Emerit al Supremului Consiliu de grad 33, alături de Pantelimon Halipa. În anul 1925, este membru al Marelui Orient al României: „dr. Al. Vaida Voevod, fost prim ministru și actual Ministru de interne”. La 22 martie 1929 se afla încă pe lista Marilor Ofițeri și Demnitari ai Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Numele său este trecut pe lista francmasonilor și într-un dosar din 1945, la nr. 321: „Vaida Voevod, Om politic, M.O. Paris”. A fost radiat din Loja Ernest Renan din Paris la 17 decembrie 1931.

General și om politic, a avut o remarcabilă contribuție în Primul Război Mondial și consolidarea Marii Uniri de la 1918. A urmat şcoala militară „Wiener Neustadt”, absolvită la 1 iunie 1889. A rămas sublocotenent în armata austro-ungară, din care demisionează la 15 iulie 1891 și trece graniţa în România. La 1 aprilie 1893 este luat în evidenţele armatei române. Avansat general de divizie în aprilie 1919, i s-a încredinţat comanda „Grupului de armate Nord”, care a început campania militară în Ungaria. Guvernator militar al Transilvaniei (1918), al garnizoanei române din Budapesta și guvernator militar al teritoriilor ungare de la vest de râul Tisa (1919).

Decorat cu numeroase ordine și medalii. Trece în rezervă la cerere, în decembrie 1919, iar în 1920 intră în politică, în rândurile Partidului Na-ţional Liberal. A deținut funcțiile de ministru de Război în guvernul Alexandru Vaida Voievod. A fost senator de drept, ministru al Comunicaţiilor (1922) și ministru al Lucrărilor publice (1923-1926), până când a demisionat întreg cabinetul liberal prezidat de Ion I. C. Brătianu.

Activitatea sa masonică începe după trecerea sa în rezervă. Ca mason îl menționează și Al. Vaida Voevod în memoriile sale. În 1926, Traian Moșoiu se afla între „Marii Dregători” ai Supremul Consiliu de grad 33 al R.S.A.A. din România. A fost Pro-Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România („General Moșoiu, fost Ministru”). Numele său se află pe o listă ce cuprinde ofițerii și generalii români francmasoni, apărută postum, după 1932 (la nr. 97) și în arhiva Prefecturii Poliției Capitalei: „Moșoiu Traian, Gen.[eral], decedat, M.L.N.R.” (la nr.75).

Într-o adresă pe care o trimite lui Ioan Pangal, la 21 august 1930, el semnează: „”. În 1929 a participat la Ținuta solemnă în care Constantin Argetoianu a fost proclamat Mare Patron al Ordinului Masonic Român. Propus garant de amiciție al Marii Loji Elvețiene Alpina pe lângă Marea Lojă Națională din România (26 octombrie 1929). Participă la inaugurarea Templului Masonic din București, la 11 aprilie 1930 (Str. Câmpineanu nr. 45), iar în 26 aprilie 1930, la Ținuta solemnă pentru primirea Lordului Lloyd, vicerege în India și Egipt. A trecut la Orientul Etern în 15 august 1932, fiind înmormântat în Cimitirul militar Bellu din București.