Cu rădăcini care se întorc la breslele medievale de pietrari, Masoneria este cea mai veche societate inițiatică din Occident și care nu depinde de o instituție religioasă. Având Loji în aproape toate orașele importante din majoritatea părților lumii, a trecut de la o instituție, inițial britanică, la un fenomen mondial cu o gamă largă de trăsături și caracteristici idiosincretice locale. Numărând aproape zece milioane de membri activi, este cea mai mare organizație frățească din lume, reușind în continuare să atragă noi membri în societatea postmodernă din secolul al XXI-lea.
Francmasoneria este o societate inițiatică, ce s-a construit încă de la origini pe propria istorie. A rămas multă vreme legendară, scrisă cu ideea de a oferii fundații atemporale, ca să nu spunem mitice, unui întreg corp de simbolism și ritual. Francmasoneria, „fiica cea mai mare a intelectualismului secolului al XVIII-lea”, s-a născut în Anglia sub auspiciile conflictuale ale raționalismului, profesate de Locke și Newton, și de acel dor pre-romantic de mister, care își are rădăcinile în tradiția ocultistă și în spiritualismul medieval. Din timpul Iluminismului a fost subliniată necesitatea ieșirii omului din obscurantism, a toleranței creștine și a libertății de conștiință și s-a dezvoltat o abordare mai moralist-raționalistă a credințelor și practicilor protestante. S-a răspândit repede pe continentul european, unde s-a adaptat spiritului etnic al diferitelor naționalități, facilitat în afirmarea distanțării de feudalism și obscurantism.
Scena masonică internațională de astăzi a fost construită treptat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Marea Lojă Unită a Angliei a luat în cele din urmă forma și numele în 1813. Ritul Scoțian Antic și Acceptat, cel mai practicat sistem masonic din întreaga lume, a dobândit forma definitivă în Statele Unite ale Americii începând cu 1801 și s-a difuzat în Europa în 1804. Marea Lojă din Londra și Wesminster de la 1717, este considerată astăzi „the mother of all the Grand Lodges of the world”.
Identitatea sa supraviețuiește în Marea Lojă Unită a Angliei. Mare Lojă „Anticilor”, fondată în 1751, s-a alăturat în 1813 primei Mari Loji din Londra de la 1717 („Modernii”), formând Marea Lojă Unită a Angliei [ The United Grand Lodge of Ancient, Free and Accepted Masons of England -, care funcționează și în prezent, și pe care masonii englezi o cunosc cu numele scurt de „The Grand Lodge.” Anticii și Modernii au convenit asupra unui Act al Uniunii, semnata la 25 noiembrie 1813 de către ducii de Sussex și de Kent, apoi confirmat la 27 decembrie 1813, zi ce marchează constituirea Marii Loji Unite a Angliei.
Dintre Articolele Uniunii prezintă un interes aparte art. II., în care se declară și se proclamă că Masoneria Antică adevărată este formată din trei grade și nu mai mult, adică cele ale Ucenicului admis, ale Calfei și Maestrului Mason, inclusiv Ordinul Suprem al Royal Arch: „Se declară și se proclamă că Masoneria Antică și pură este compusă din trei grade și nu mai mult, și anume cele ale Ucenicului intrat, Fellow Craft aCalfa) și a Maestrul Mason, inclusiv Ordinul Suprem al Sfântului Arc Regal.”
În Art. VIII., la paragraful 29dI, se statua cu privire la teoriile istoriei masoneriei. Descendența Francmasoneriei moderne este trasată astfel: a) din Colegiile romane; b) din Frățiile orientale de constructori; c) din Breslele din Evul Mediu; d) și din Tăietorii de piatră operativi germani, de la începutul secolului al XId lea. A urmat standardizarea ritualului, a procedurilor și a regaliei. Relațiile dintre Francmasoneria engleză, scoțiană și irlandeză, arată evoluțiile instituționale majore care au avut loc în secolul al XVIII-lea. Într-adevăr, istoria Francmasoneriei din Insulele Britanice este o istorie a patru națiuni, Anglia, Scoția, Irlanda și Țara Galilor.
Separarea Francmasoneriei în două corpuri – regulară, recunoscută de Marea Lojă Unită a Angliei și iregulară, este unul dintre exemplele care mărturisesc evoluția masoneriei speculative, cu rădăcinile sale în masoneria operativă. După fondarea Marilor Loji în țări din întreaga lume, în 1877 se produce o schismă, după ce Marele Orient al Franței și-a schimbat Constituția. Majoritatea Obediențelor au încetat relațiile cu aceasta. Mai întâi, Marele Orient al Franței a aprobat referirea facultativă la Marele Arhitect al Universului în ritualurile sale, apoi și la majoritatea simbolurilor și învățăturilor masonice tradiționale.
De la început Masoneria modernă sau speculativă proclamase un principiu profund, progresiv și necesar: toleranța religioasă. Cosmologia deistă a fraternității, care l-a pretins pe Dumnezeu ca Arhitect al Universului respingând predestinarea privilegiată individuală, a asigurat tuturor membrilor valorile existențiale a vieții lor. Consecințele deciziei din 1877 a Marelui Orient al Franței de a suprima obligația de credință în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, s-au făcut simțite imediat. Prin eliminarea din Constituție a unei declarații de principiu incompatibile cu independența absolută a gândirii, Marele Orient al Franței avea doar scopul de a stabili pur și simplu neutralitatea strictă a Francmasoneriei în materie de credință religioasă.
Constituția lui Anderson este în general considerată drept Carta fondatoare a francmasoneriei moderne. Accentul din a doua versiune, cea a anului 1738, se pune pe legea noahidică (un set de imperative morale care, potrivit Talmudului, au fost date de Dumnezeu ca un set obligatoriu de legi pentru copiii lui Noe, deci pentru toată omenirea), considerat ca piatra de temelie a societății din zorii civilizației. Francmasoneria nu este o religie în sine, deși are „în mod conștient sau inconștient un caracter religios”. Din punct de vedere istoric se pot distinge cinci „tipuri ideale” de masonerie: ezoterică, cu o înflorire a gradelor superioare; creștină, unde inițierea este uneori rezervată creștinilor și mai specific protestanților, de exemplu în unele forme de masonerie germane și scandinave; morală anglo-saxonă (mai anglicană), cu accent pe aspectele umanitare; liberal-simbolică modernă; și agnostică, în țările catolice. Prezența și dezvoltarea continuă a Francmasoneriei, cu bogata sa diversitate în practici și interpretări, ridică întrebarea: ce face ca un fenomen atât de vechi să pară relevant de peste trei sute de ani pentru atât de mulți oameni? Nu există un răspuns unic la întrebare, dar o parte din acesta se bazează cu siguranță pe faptul că, în ciuda accentului pus pe tradiție și progres, Francmasoneria a rămas o organizație non-dogmatică, în sensul că ritualurile, simbolurile și practicile sale nu au avut interpretări oficiale și finale.
Francmasoneria reprezintă de fapt o mulțime de organizații [ Marile Loji independente, suverane, Rituri și sisteme – fiecare dintre acestea putând recunoaște unele organizații ca masonice, în timp ce pe altele le resping. Din această perspectivă, în terminologia masonică vorbim, pe de o parte despre forme regulare sau conservatoare ale Francmasoneriei, iar pe de altă parte, despre forme liberale sau iregulare. În același timp, din perspectivă științifică se pot distinge și forme clandestine sau marginale ale Francmasoneriei. În general se folosesc denumiri încărcate de valoare istorică și de tradiție, precum conservator și iregular, care se bazează pe înțelegeri acceptate ale constructului autorității și legitimității, dar și pe autodenumiri regulare și liberale, pentru a distinge între cele două forme dominante ale Francmasoneriei.
În toată lumea Obediențele care respectă principiile adoptate la Londra sunt descrise ca fiind regulare. Printre principiile care le definesc se află credința într-o ființă supremă, indiferent de ce nume este dat acesteia și interzicerea de a iniția femei. În țările catolice, în special în Franța, se găsește mai frecvent o Francmasonerie liberală, care caută să se distanțeze foarte clar de orice noțiune a divinului și care cceptă atei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost create și Loji feminine, de adopție și Loji mixte. Ramura tradițională și cea mai răspândită în lume, ordonează Obediențele numite regulare, adică cele care se raportează Vechilor Îndatoriri aOld Charges), codificate de-a lungul timpului în diferite liste de reguli sau Landmarkuri. Această ramură se poate clasifica în două grupuri: unul principal, numit în mod obișnuit mainstream, cel mai important din punct de vedere numeric în lume și compus din Marile Loji recunoscute ca regulare între ele și de către Marea Lojă Unită a Angliei, și care o consideră pe aceasta din urmă ca „Mare Lojă Mamă a tuturor Obediențelor regulare”.
Ea nu are altă direcție de acțiune decât recunoașterea diferitelor Mari Loji din lume. Exigența, în termeni de criterii, impune respectarea principiilor codificate destul de târziu, la 4 septembrie 1929, în opt principii fundamentale pentru recunoașterea altor Mari Loji, numite uneori „Regula în 8 puncte”. Există Mari Loji care așteaptă sau sunt susceptibile de a primi recunoaștere mainstream în viitor. Recunoașterea este un termen ambivalentă și, de-a lungul anilor, liderii masonici au interpretat-o flexibil. Celălalt grup reprezintă totalitatea Obediențelor tradiționale care respectă Vechile Îndatoriri dar practică segregația religioasă și nu sunt incluse în grupul cel principal din diferite motive, între care refuzul de a recunoaște anumite Obediențe agreate de mainstream. Acesta este și cazul Scandinaviei, unde Marile Loji nu admit, în general, decât membri ai bisericilor naționale luterane. Ramura liberală, care se intitulează adogmatică pentru că nu impune o anumită credință și acceptă atei, continuă tradiția de deschidere și de toleranță a Marii Loji Unite a Angliei de dinaintea Uniunii din 1813, numită a „Modernilor”. Lucrările acestor Loji sunt spirituale, dar frecvent capătă conotații sociale și politice. Astfel, Francmasoneria liberală se caracterizează și prin aceea că nu este compusă doar din Obediențe masculine ci și mixte și feminine.
A face față provocărilor timpului nostru, înseamnă a menține în viață o emancipare dinamică, stabilită de francmasoni în 1717. Francmasoneria este rezultatul fericit al relației și sintezei între modalități diferite de a accede la cunoaștere și unicitatea pe care aceste forme le cer. Este și va rămâne un depozit de înțelepciune tradițional, care acordă învățăminte celor ce sunt capabili să le primească și pe care le răspândește cu generozitate spiritual.
Situația privilegiată a acestei asociații a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem – fără teama de a greși – breaslă, vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor și ai catedralelor. Toate domurile și catedralele artei gotice europene au fost ridicate de Francmasoni. Între sec. al X-lea și sec. al XVII-lea aceasta a fost principala îndeletnicire a Francmasoneriei, căreia i s-a spus Francmasoneria operativă. Francmasoneria operativă a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Regăsim cu claritate în cadrul ei cele două mari strategii ale oricărei societăți secrete: inițierea ezoterică și jurământul de păstrare a secretului. Membrii aveau, de asemenea, parole, semne, vestimentație specială, un alfabet secret. În stadiul operativ, societatea masonică a avut – ca orice breaslă – trei grade: ucenic, calfă și maestru. Aceste trei grade au rămas până în prezent primele trei stadii inițiatice ale tuturor sistemelor ritualice masonice ce constituie Francmasoneria Speculativă (numită și Albastră, datorită culorii predominante a colanelor și șorțurilor masonice).
Pentru ce se asociau constructorii/zidarii? Scopul primordial, atestat la toate breslele, era păstrarea și transmiterea sub control a secretului profesional. Această operațiune avea și o dimensiune spirituală: exista un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) și un mit fundamental al breslei – mitul despre uciderea lui Hiram – arhitectul Templului lui Solomon. Deoarece erau constructori de zidiri sfinte, Francmasonii au avut totdeauna o situație privilegiată, fiind una dintre cele mai importante bresle medievale. În sec. al XVI-lea, însă, o dată cu extinderea stilului renascentist în arhitectura sacră occidentală și o dată cu tipărirea primelor cărți de arhitectură, secretul profesional a fost, practic, distrus. Breasla constructorilor nu-și mai găsește justificarea, ea decade treptat, dar își păstrează privilegiile. Prestigiul Francmasoneriei operative, precum și incontestabila sa autonomie față de autoritățile statale, au atras în lojile constructorilor tot mai mulți aristocrați și oameni de cultură. Aceștia nu erau meșteșugari zidari, dar căutau un loc unde să se poată perfecționa spiritual în libertate, egalitate și fraternitate, fără teamă de cenzura statului autocrat.
La început, non-meșteșugarii s-au numit „masoni acceptați”. La sfârșitul sec. al XVII-lea, masonii acceptați erau deja majoritari în loji. Acum este momentul când Francmasoneria se transformă dintr-o societate operativă într-o societate speculativă, adică în ceea ce ea este astăzi. Se consideră că prima Mare Lojă a Francmasoneriei Speculative s-a constituit la Londra, pe data de 24 iunie 1717. Actul normativ fundamental care a reglementat activitatea acestei prime Mari Loji (denumită „Marea Loja Mamă”) a fost „Cartea Constituțiilor”. Constituțiile, cu titlul complet „The Constitutions of the Free-Masons, containing the History, Charges, Regulations of that Most Ancient and Right Worshipful Fraternity„, au fost redactate în anul 1723 de James Anderson, ajutat de Jean-Théophile Désaguliers, apoi revizuite tot de el în 1738.
Francmasoneria Regulară modernă și contemporană este o societate discretă, alcătuită din oameni liberi cu scopul de a se perfecționa moral și spiritual în libertate, egalitate și fraternitate. Francmasoneria Regulară mondială a avut o contribuție esențială la crearea democrației moderne, pe care o proclamă și o apără. Masoneria a contribuit la progresul omenirii, a creat organisme pentru înfrățirea națiunilor, organisme cu caracter universal, garanție a păcii, a înțelegerii între popoare, militând pentru a elimina abuzul, împilarea și a luptat să se instituționalizeze Proclamația Drepturilor Omului.